În cea mai infricoşătoare dintre Păduri. Nu zăresc nici o urmă, nu găsesc nici un semn, nu descopăr nici o trecere anterioară de om, animal sau zeu. Am păşit pe întuneric până am dat de un lac adânc şi de la cea dintâi sorbitură mi-am recunoscut lacrimile.
Mi-am conştientizat rătăcirea şi în timp ce genunchii mi se răneau în crengi şi rădăcini am înţeles că mă izbeam de propriile gânduri. Ciudat mi se părea că nu sunt speriată, aşa cum altădată mi s-ar fi întâmplat. Nu era nici un fir de nisip prin care tălpile mele să se afunde, nici un fir de iarbă pe care să-l aud crescând, nici un nor pe care să-l pretind ca fiind al meu. Nici stele nu am cules în palme, cum reuşeam atât de des înainte. M-am sprijinit de ceea ce credeam că este un copac puternic, cu rădăcini adânci, şi mi-am dat seama de ce simţeam atâta durere în spate. Aripile mele nu mai erau vii. Convingerea mea, că s-ar putea să văd cumva greşit, s-a năruit în clipa în care m-am privit în oglinda lacului de lacrimi. Două cioturi însângerate se iţeau triste dintre umeri. Nici frunzele pe care le credeam ale toamnei nu am strâns cu degetele mele, căci însângerarea lor nu mi-a dat voie. Simţeam freamătul buzelor mele ce voiau să-şi urle durerea, dar nici libertatea aceasta nu-mi era îngăduită. Târziu, în plină tăcere, mi-am dat seama că pentru cea prima dată eram cu picioarele pe pământ.
