Cu ochii închişi îmi revăd căderile. Împiedicările nenumărate m-au vlăguit, paşii mei n-au mai fost asemeni visului meu, dar am străbătut întunecări, legări mâloase, ape adânci, călăuzită de strălucirea unei scântei vii de la rădăcina soarelui. Setea inimii mele, lovită până în adâncuri de seceta ultimei veri, e cumplită. Lăstărişuri taie din carnea tălpilor altădată senine, săgeţi de cuvinte rup hainele trupului meu pe alocuri fără de răni, dar mâinile mele continuă să aline străinii doar pentru că sunt sigure că printre ei există şi îngeri.
Şi poate că scânteia mă va surprinde cu o minune. Şi poate că deşi nu par, eu încă mă rog, când vântul trece prin ierburile dimineţii, să pot uita, să pot spera, să pot visa din nou.
Şi totuşi, durerea există. Şi doare.
Dar gura mea poartă gustul luminii şi ochii mei se deschid şi văd soare.
