Am obosit şi tristeţea mea nu a mai ieşit din colivie chiar dacă i-am deschis uşa, demult.
Odaia mi-e plină de seva durerii, iar trupul mi-e sfâşiat de Alb. Mă simt paralizată, dar nu de frică, ci de efortul de a fi sperat mereu de-a lungul vieţii. Am şi plâns când am înţeles că visul meu e nătâng, am şi râs ca orice nebună când am primit rana ivărului de la uşa pe care iubirea mea o deschidea. Nu era apă în locul în care mi-am înfipt rădăcinile, dar am aflat târziu, de aici neputinţa de a mă mişca. Am fost nevoită să explic fiecare răsărit, a trebuit să accept că nu am niciodată dreptate şi pas cu pas inima mea a rămas fără minuni. Întrebările mele au rămas fără punctuaţie şi m-am oprit. Încet, fereastra nu s-a mai deschis, iar lumina n-a mai fost necesară. Totul devenise întuneric. Ştiam că aşa trebuia să fie, dar în ciuda pânzelor de păianjen, credeam că încă pot găsi o cale să aştern cuvinte. Când n-am mai avut pe ce să scriu şi pana mea albastră s-a tocit am pierdut speranţa şi lumânarea mea s-a stins în tăcere. Iubirea ar fi trebuit să lumineze totul, m-ar fi putut ajuta, dar în urma mea am auzit o uşă închizându-mă. Aşa am înţeles că orice aş alege, trebuie să plătesc cu libertatea mea. Şi am plătit...
