Respira printre ramurile copacilor intr-un tremur pe care vorbele nu-l puteau patrunde.
Un inger negru batu la portile gradinii focului toata noaptea.
Descanta cuvinte, se dadea peste cap, era cu susul in jos si cu josul in sus, cand bun, cand rau, cand vesel, fara griji... Cand trist, stiind ca nu i se va deschide.
Voia sa inteleaga si a gasit cararea plina de frunzele ramase fara copac.
Pasind pe ea, nu avea de unde sa stie care este culoarea cararii adevarate catre EL si a incercat marea cu degetul. A sangerat caci apa l-a muscat. Inghetase la atingerea lui...
Ar fi mers la lupta, dar nu stia unde e frontul.
Ar fi incercat sa-si reprime nemultumirea ca i s-a rostit originea fara cuvinte, dincolo de gand, iar oglinda din fata lui nu mintea.
Si iarna era inca departe, toamna era stapana acum, iar soarele era mai frumos si stralucitor ca oricand. Mingea incandescenta infierbantase aerul si acesta devenea din ce in ce mai rarefiat. Ingerul negru, cazut de atat Timp pe pamant, isi turtea nasul de oglinda, nu mai putea respira.
Ultima scapare era intrarea in oglinda...
Insa de jur imprejurul acesteia un cerc de foc bloca trecerea.
Isi arse aripile si astfel, fara pene, era in asteptarea iernii.
Spera la o racire a vremii si la atingeri de intuneric.
Nu stia ca oamenii trec peste iarna incalzindu-se la foc, iar focul topeste zapada...
Nu stia ca focul nu se teme de iarna pentru ca el curata, si arde, si vindeca, si iubeste.
Nu intelegea iubirea, de aceea incerca sa o prinda in gheare.
Dar apa avea la randu-i rostul ei.
La racirea aerului devenea sabie de gheata si taia ghearele mai aspru ca oricand...
Publicaţi postare
