Ceara lacrimilor tale mi s-a topit pe umeri şi astăzi aripile mele tac. Pare că stau cu spatele la tine, dar te privesc direct în ochi. Sunt departe de tine, dar dacă eşti suficient de atent la detalii mă vei auzi respirând. Pare că atunci când îţi faci rugăciunile nepăsarea mea îţi răneşte genunchii, dar te păzesc îngerii gândurilor mele. Pare că-mi sunt mâinile flămânde de gheaţă, dar trosneşte creanga ultimelor clipe în focul născut pentru noi. Mi-am văzut zâmbetul dormind şi ochii mei deschişi te caută la rădăcina copacului sub care dorm albastrele scoici adunate odinioară împreună. Leagănul meu e încă acolo.
Nodul deznodat are o frumuseţe pe care n-o poate purta nimeni, doar îmbrăţişarea noastră dintâi; mi-e dor să-ţi trec iar pragul şi mă întreb de ce ţi-e uşa deschisă încă. E iarba de culoarea plânsului meu, iar chipul tău are o strălucire mai aparte. Mi-ai ţesut drum spre tine iar, deci împart credinţă tălpilor mele rănite de întâmplări demult uitate. Norocul lor că timpul nu s-a dat bătut şi a crezut în noi!
