Nu aş iubit la fel răsăritul în braţele tale dacă nu aş fi cunoscut nedreptatea apusului risipirii tale. Chipul meu e ocrotit de mantia trezirii iubirii noastre la viaţă şi nu mai simt durerea, nici bucuria, ci doar pacea.
Sorb roua menită să ucidă de vreme îndelungată şi nimeni nu mi-a înţeles imunitatea. Nu am căzut, au fost vorbe aruncate de cei care nu au ajuns niciodată la capătul călătoriei lor. Mi-am acoperit umerii cu somnul de dimineaţă, ca să nu te tulbur, şi am fost binecuvântată cu o livadă de cireşi în floare. Retrasă ca să lege rod bogat, iubirea mi-a lăsat chipul cernit de dor şi singură, în aşteptare, mi-am ţinut cireşele verzi în mâini şi le-am copt cu sărutul meu. Când ochii vei deschide vei găsi pe perna ta fructe şi zâmbetul meu copt de sărutul lor. Abia atunci vei înţelege cu adevărat de ce ai venit!
