Speranţă

M-am simţit de multe ori singură chiar dacă am fost înconjurată de o mare de oameni şi am lăsat frigul să muşte din carnea tălpilor mele mergând desculţă prin zăpada vieţii, doar ca să simt că încă trăiesc. M-am topit o dată cu ea şi am atins rădăcina, amară la cea dintâi muşcătură, dar dulce aproape imediat, suficient să creeze dependenţă. Mi-am dorit o secvenţă măcar din viitor, dar ar fi trebuit să mă ascult. Viitorul e oricum deja scris. Călătoare în timp, nu te-am strigat pentru că nu auzeai. Nu am ascultat pentru că tăceai. Dar astfel am înţeles că există linişte acolo unde nimeni nu caută. Misterul omului este sufletul său. Mă contopesc cu mine şi uit de tristeţe. Am plâns înaintea căderii tale, am plâns în timpul tău, acum nu plâng pentru că eşti culoarea mea. Plutesc şi ştiu cât de puţini sunt cei ce vor să înţeleagă! Şi mai puţini decât cei care înţeleg că viaţa suntem noi. Tu înţelegi multe, dar eu sunt prea mică să fiu mare şi înţeleg prea multe să fiu indiferentă. De aceea te sărut cu intensitatea soarelui, căci şi mie îmi este cum îi este lui. Razele lasă loc umbrelor, iar deşertul pe care vântul îl sărută zilnic are un curcubeu aruncat peste el, căci plânge apa dedesubtul lui. Iubirea înseamnă să trăiesc murind şi din moarte în moarte mereu de mii şi mii de ori trăiesc iubind. Eşti oglinda în care zeii se privesc când vor să ştie că au făcut un bine. Iar eu sunt oglinda în care te priveşti când ştii că iubirea mea e speranţă pentru tine.