Un biet opaiţ albastru

În lunga mea vărsare albastră cei osteniţi găsesc odihnă şi setea lor se stinge la cea dintâi înghiţitură. În sfânta minune a cuvintelor rugăciunile lor găsesc răspuns, iar sufletele nu mai macină grâul urii la moară. Adun frunzele amare ale răutăţilor în pălăria mea cuprinzătoare pe care pescăruşii o duc pe aripile lor în înaltul cerului, iar acolo mâini bune şi blânde le descarcă. Se rupe albastrul meu câteodată în colţii fiarelor ce cred că nimeni nu mai e ca ele, dar răbdarea mea îndelungă le coase cu firul iubirii şi astfel curg şi mai puternic spre lumină. Mai sunt şi atingeri brutale pe care ochii mei le simt dureros, însă piatra albă a strămoşilor veghează şi iarba vieţii creşte peste ele. Albastra mea curgere are dorinţe omeneşti uneori şi deşertul primeşte ninsori pe umerii lui goi când nu mai sunt stingheră. Strâng surâsul genelor tale în pragul răsăritului şi cu el pun prişniţe pe rănile celor fără de putere. Am fost odinioară un bieţ opaiţ ce lumina albastru când şi când. M-am trezit şi am văzut ce strălucitori sunt cei atinşi de mine, aşa că mă adăpostesc de atunci în locul de unde izvorăsc albastru, aceasta mi-e menirea şi nimic nu poate opri cursul meu firesc.