Versuri albe

         Eu singură-ţi aparţin 

      din toate florile de câmp 

         şi-mi iau tăria din al 

          fluturilor cuib solar.

Nu primesc captivitatea cuvintelor

    ce mă rotunjesc în vânt

  căci pântecul mi-e demnitate, 

    mesaj de la univers şi far.

Sange de trandafiri

Urmele desculte ale ranilor tale trecute au imprimat sange de trandafiri pe pielea mea. Imi esti credinta si te port la gat invaluita in rezistenta data de visele cu tine. Lacrima cetatilor indepartate cade fara ca maini rapide sa o stearga. Din scrumul fiintei ce eram mi-am dorit sa renasc la fel cum mi-am dorit sa redescopar cine sunt. Mi-am lasat portile deschise pentru prima data si un val de clipe arse de gura ta m-a inecat. Mainile ni se contopesc, la fel si trupurile, genele cersesc lumina, razele fiintei care esti imi ofera saruturi dulci si te visez acasa. Nici o miscare, nici o urma de pasi omenesti pe zapada pielii mele. Doar sange de trandafiri raniti culesi de pe fruntea si pieptul tau. Noptile pot fi uneori ciudate, pline de blestemele celor ce cred ca putem fi infranti. Ce nu stiu ei este ca deja sunt morti. Puterea lor este evaporata demult. Nu ne pot face rau, nu ne pot atinge, caci CREDINTA mea esti TU. 

Ii privim cum strabat cararile fara sa mai aiba suflete si vor veni cei din trecut si din prezent sa le cante prohodul. In zadar incearca ingerul noptii sa le insufle din puterea lui, corpurile lor sunt deja inerte, fara simtire, si auzim totul in jur, dar nu putem face nici macar un gest!

Suntem noi doi, uniti de suferinta adunata de-a lungul dumului vietii, ne suntem aer unul altuia si  iubirea ce vine din urma si din viitor ne-a secondat si indrumat tacuta. De aceea ma preling acum pe buzele tale, transformata din dorinta de a te atinge si de a fi cu tine. Aluneci pe obrazul meu ca mierea albinelor, la fel de dulce, si cand privesc cerul noptii e ca si cum ma pierd in ochii tai. Ma simt intre genele tale, ma ratacesc prin parul tau, ma inunzi in roua diminetilor cu tine, pline de soare. Acolo unde se termina creatia incepe harul si unde EL a spus DA nici un om nu poate spune nu. Inchide ochii, iubitul meu alb! Cand ii vei deschide voi avea doar lacrimi albe si stropi de margaritare pe trup, la fel de pure ca iubirea mea pentru tine.

Sarea lacrimilor noastre

Pe pântec mi-ai topit cuvinte şi din ele ne-am împărtăşit atunci când viaţa nu ne mai privea cu ochii blânzi. Înaintea ochilor marea ne desfăşura prezentul şi din frângerile inimilor noastre sângele dispăruse demult. Sufletele noastre ar fi sfârşit sugrumate de nedorinţe, iar din gândurile noastre bune neaveniţii şi-ar fi făcut hrană. De unde să ştie bieţii de ei că sfârşitul le este scris pentru totdeauna atunci când din carnea din care curge iubire vor muşca.

Ţâşneşte izvorul iubirii noastre din locul unde ţărmurile mele s-au lăsat pradă valurilor tale şi de acum avem un singur rând de veşminte eu şi tu. Sarea lacrimilor noastre strânse vieţi întregi de aşteptare a desărat marea şi pâinea gustată de noi spune de acum poveşti oamenilor care mor înaintea noastră. Nisipul s-a umplut de iubirea focului din noi şi topindu-se devine clepsidra al cărui gând temeinic este lumea nouă în care viaţa noastră se trezeşte deja botezată. Mă ţii alături respirând aerul libertăţii pe care mi-o doresc pentru tine de dinainte ca El să le dea oamenilor şansa la ea, te ţin în braţe şi cred în tine aşa cum doar îngerii mai cred în noi. Am să te ung cu mirul sărutului meu şi am să te şterg cu părul meu a cărui mătase a fost ţesută de fluturi fericiţi, iar inima mea îţi este strajă şi călăuză spre treptele altarului în care iubirea e stăpână. El ne-a chemat ca martori şi grâul curat al acestui UNU numit noi doi ne-a făcut părtaşi la dragostea LUI pentru totdeauna.

Sortită ţie

Poate că marginea pădurii îşi va aminti de sunetele viorii din mâinile mele. De dragul meu îşi va ridica tâmplele în soare şi balanţe de cuvinte mă vor purta spre buzele tale.

Între întrebare şi adevăr mi-adastă trupul la marginea pădurii în care El mi-a dat dreptul de a te iubi. 

Cutezător te ştiu dintotdeauna, te port în suflet şi ameţită sunt de la sărutul tău. Între mintea care îţi trimite gândul de lumină, până la inima care aşterne iubirea în straturi albe peste părul cu care corzile viorii mele s-au jucat, minciuna nu poate exista.

Mi-am adunat scânteile focului într-un cristal şi muzica lui te va aduce în braţele mele. Mi-ai adus liniştea copacilor strălucitori şi de atât de multă armonie mă simt sortită ţie şi mi-e bine. 

Rost al recunoştinţei

Ploaia vieţii te poate rupe fâşii, nelăsându-te să mai ştii cine eşti! 

Ceaţa vieţii te face să mergi pe stradă fără să ştii că o faci, oamenii se uită la tine întrebători, neînţelegându-ţi frustrarea. Nici durerea călcâielor tale însângerate de umilinţa îndurată nu poate fi înţeleasă de oricine! De ţi s-ar fi spus, nu ai fi crezut nimic din toate acestea. Simţi rugină peste tot, simţi că nu mai poţi îndura atâta sfâşiere, atâta sete de a fi tu însăţi, atâta dorinţă de a reveni la viaţă. Rostul există atunci când EL face ca acesta să existe. Trebuia să exist ca să pot pune capăt durerii. Nu pot trece dincolo atât timp cât nu sunt sigură că respiraţia ta calmă mă mângâie în fiecare noapte. Căldura ochilor tăi, miracolul care mă ajută să merg mai departe. Cu sufletele contorsionate de singurătate ne-am redescoperit iubindu-ne. Goleşte-ţi iubirea în golul lumii mele, la fel cum golul tău va fi umplut de iubirea mea.

Recunoscătoare ceţii că te-a ascuns de alţii.

Recunoscătoare ploii că te-a urmat de-a lungul vremii şi mi-a stins setea.

Recunoscătoare îţi sunt ţie că m-ai aşteptat pe peronul iubirii confuz de atingerea paşilor tăi nesperat de aproape de el. 

Recunoscătoare universului că lacrimile stelelor care suntem au curs în aceeaşi clipă, în aceeaşi urmă lăsată de talpa Lui.

Recunoscătoare mamei tale că te-a purtat până aici, pe pământul unde eram rostuiţi amândoi. 

Recunoscătoare ÎI sunt Lui că mi-a ascultat rugăciunile nopţilor de singurătate şi că mi-a dăruit puterea de a spera până la capăt.

Regăsire

Am obosit puţin, aşa că voi zăbovi puţin rezemată de tine. Uit de timp, uit de mine, de restul lumii pierdută în sărutul tău. Să respir?! Cine mai vrea asta în mijlocul unui sărut? Mă tot întreb cum ai convins tu lupii să doarmă lângă tine şi să mănânce din palma ta. Mă tot întreb cum de a trebuit să ne lăsam loviţi până la sânge doar ca să ne putem regăsi. Rănile ne-au fost semn de recunoaştere, loviturile ne-au aşezat sufletele în palme. Linişte a fost în urma ridicării vălului de pe ochii noştri, consensuale priviri ne-au unit şi iată, inima-ţi port, ocrotind-o cu inima mea pentru totdeauna. În umbra lunii îţi aştern curgerea izvorului meu la picioare şi ştiu că umbra poate lua întorsătura pe care o vreau atât timp cât voi şti să o luminez. Trupul tău şopteşte versuri pe care astăzi le aşterni inspirat, iar obrajii tăi cer palmele-mi tămăduitoare.
Mi-era atât de dor de tine, de liniştea pe care o regăsesc în ochii tăi, de marea din tine mi-era dor, şi ştiu că este nevoie de noi pentru ca lumina să fie biruitoare, căci gândurile se tot plimbă de la mine la tine şi invers. A primi înseamnă a dărui, a te dărui pe tine însuţi. Accept drumul şi oriunde el va duce eu îl voi urma.

Pas înainte

Pe drumul spre acolo unde eşti copacii strălucesc în soarele dimineţii, iar mâinile mele aşteaptă adierea ta moale. Pe stânca cea mai înaltă a vieţii genunchii mei cunosc bucuria pasului înainte, spre ceea ce stelele ştiau mai înainte de noi. Păsările se aşază pe umerii mei recunoscând amprenta tandreţii tale. Infinita-ţi duioşie le atrage. Miracol se numeşte clipa în care la marginea nopţii te-am văzut renunţând la dezlănţuire, pentru a mă proteja cu braţele tale.
Unde este voinţă există şi o cale, iar eu cred în tine. Păşesc pe urmele tale, pentru că aşa simt că trebuie. Să ning şi să acopăr durerea ce nu te lasă să respiri. Înapoi nu există cale, ci numai înainte. Viaţa este un somn continuu, puţini sunt cei care ştiu să doarmă puţin. Cine nu vrea să zboare nu are decât să nu o facă. Eu am ales să zbor cu tine şi să te iubesc.